Caut stăpân

Le hulim, le alungăm, le batem cu sălbăticie, le negăm existenţa şi În final ajungem să vrem să le ardem precum căpiţele de fân. Animalele fără stăpân sunt doar o consecinţă a mizeriei noastre umane.

Prietenii noştri (animalele), nu ne rănesc decât atunci când mor…“ scrie Alex Mazil .

Am trăit, trăiesc şi voi trăi cu cel puţin un animal În casă. Sunt stropul meu de fericire după o “fucking day”. Sunt acolo ochi şi urechi pentru tine. Sunt acolo să te facă să zâmbeşti. Sunt acolo ca să-ţi alunge singurătatea.

Îmi aduc aminte cum bunicul o mângâia pe Pufi, pisica noastră, pe creştet, cum ne distram copios aruncându-i lui Å¢uţu, câinele meu şoricar primit la 13 ani, papucii de casă sau cum ne alergam pe holul imens.

Pufi nu mai e de ani buni, iar Å¢uţu are acum 13 ani. De fiecare dată când merg acasă mi se pune un nod În gât atunci când o văd. Nu mai aude, ochii sunt Împâcliţi, iar picioarele din spate sunt din ce În ce mai subţiri şi crăcănate.  Refuz să cred că Într-o zi nu o să mai fie…

Pe Bubu, motanul meu găsit Într-un mass de messenger, mi l-am dorit la fel de mult cum o femeie stearpă vrea un copil. A fost “cules” iarna din stradă. Ca Bubu sute de pisici aşteaptă să fie culese din subsoluri sau scări de bloc…

E şi cazul lui sau poate ei.

……

Stă În faţa blocului. Mănâncă bobiţe şi cel mai probabil face şi la litieră. Încă nu am apucat s-o Întreb cum o cheamă, de unde vine, dar ştiu ce vrea… un cămin.

Aşadar vă rog să spamaţi În toate părţile ca să-i găsim un cămin!

PS: seamănă foarte tare cu Bubu :P