Inepţie

Românii perpetuează metehnele perioadei comuniste. La Revoluţie, fiecare român şi-a redobândit dreptul ca zilnic să poată circula cu maşina pe trăzile găurite ale micului Paris. Numai că, odată cu Îmbulzeala creată de numărul tot mai mare de autoturisme, pietonii şi-au pierdut dreptul de a merge nestingheriţi pe trotuare. Prin bălţi şi pământ amestecat cu mucuri de ţigară, paşii trecătorilor se Împleticesc când sunt nevoiţi să ocolească maşinile parcate pe teritoriul lor. Şi cu toate acestea, vina nu o poartă nici pietonul şi nici şoferul, iar dacă din greşeală pisica se aruncă În capul edililor, aceştia nu fac decât să o plaseze În curtea fostului sistem.

Şi cu toate acestea, e de neÎnţeles faptul că reabilitarea Bucureştiului urmează fostele tipare. Drept exemplu – lucrările de asfaltare din faţa Casei Presei, numită iniţial Complexul Casa Scânteii. Deşi pe jumătate pustiu, imobilul atrage ca un magnet, În zilele lucrătoare, sute de maşini care se Înşiră ca mărgelele pe trotuar sau de-a lungul şoselei. Construită În urmă cu aproximativ 50 de ani când traficul rutier din Capitală era “rarefiat”, impozanta clădire a fost prevăzută cu trotuare largi şi străduţe Înguste. Azi zona e un adevărat şantier. Ritualul urmează acelaşi tipar – se scoate piatra cubică, apoi se asfaltează şi chiar se schimbă şi bordurile.

După finalizarea lucrărilor totul va arăta aproape la fel, mai puţin culoarea care se va transforma din gri murdar În bleu-marin, iar băltoacele se vor sparge În ochiuri mici şi dense. Maşinile se vor Înşira ca mărgelele lăsând spaţii Înguste printre care pietonii vor trage burta ca să se strecoare…

Oare era atât de greu ca această reabilitare să se facă În funcţie de necesităţile zonei? Parcări, parcări şi iar parcări… Şi la urma urmei de ce mă agit – faptul e aproape consumat, Însă Îmi este greu să Înţeleg de ce reparaţiile capitale nu se transformă În schimbări capitale.