Mie de fapt nici nu cred că-mi place să scriu. Ne voie, de nevoie câteodată o fac, rareori o fac Însă şi bine. Înghit În sec şi hai cu degetele pe tastatură. Şi totuşi, mi-e dor să mai ascult Buddha Bar, să mă destind şi să dau frâu liber imaginaţiei după care să scriu tacticos şi meticulos pe blog.
Eu sunt mai degrabă antisocială. Printr-o etapă asemănătoare am mai trecut pe la jumătatea liceului. Din fericire mi-a trecut rapid. Nu numai că nu intru În polemici, dar nici măcar să răspund unei invitaţii la o discuţie nu am tragere de inimă. Şi cu toate acestea savurez comentariile pe care le primesc aici.
Subit mi-am amintit că mai am un blog, desigur şi el În paragină. Azi am văzut câteva din poze cu alţi ochi. Uof… cred că a trecut mai bine de jumătate de an de când nu am mai făcut o poză mai de doamne-ajută.
Da! Asta este perioada “de sacrificiu” şi strângi din cur şi spui “cu Dumnezeu Înainte”. Ceva mă face să cred că ne grăbim prea tare spre poarta cimitirului.
Eu simt că nu trăiesc pentru mine. Da, eu nu mai ştiu ce mai fac, ce mai vreau, ce-mi place sau ce mă dezgustă. Acolo În adânc am devenit o străină pentru mine.
Crash